Picătura de pe o căpșună explodează. Se împrăștie, o acoperă, se evaporă.
Așa ți se întâmplă când ajungi în fața ușii, e seară. Totul e normal… Doar o zi groaznică. Nu poți intra, suni un prieten care oricum nu-ți răspunde, te mai plimbi puțin, dar asta oricum nu-ți folosește la nimic. Nu-ți este atenuată furtuna, ești gata să cedezi în interior, să te manifești în exterior.
E un sentiment care te chinuie și nu e ură, pentru că nu ai simțit ura niciodată; nu poate fi nici acum, pentru ca începuturile sunt frumoase, iar acum te chinui. Ai auzit câteva conversații despre gelozie. Nu e clar că te regăsești, dar nu e nici cert că în momentul ăsta nu e ea cea care te împiedică să-ți îndeplinești rutina zilnică.
Aer proaspăt și acea speranță care te vrăjește… Acel soare care dă rozul fructului crud, trecător, bineînțeles, la fel de trecător ca momentul tău de răbufnire.
Picătura e uscată, nu ștearsă definitiv. Și totuși, mai liniștit, cauți cheia, deschizi… ai intrat… Buna seara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu