Ai observat vreodată cu atenţie procesul prin care o secundă se transformă într-un firicel de nisip? Aş vrea să fiu capabilă a-mi înmagazina clipele frumoase într-o clepsidră, iar când lucrurile o iau razna, să o pot întoarce şi să le retrăiesc la nesfârşit. Chiar dacă acest lucru ar presupune alterarea unei vieţi prezente, prefer să-mi dau memoriile peste cap la infinit, amestecând „ieri” cu „azi”, decât să mă chinuie zilnic groaza unui „mâine” în care e posibil să te revăd.
Mi-am promis solemn că nu voi mai fugi cu gândul la tine. Mi-am secţionat sufletul şi am inserat o părticică din el într-o poezie, lăsând-o la păstrare. Poate că voi ajunge în viitor s-o „reciclez”. De asemenea, am presat o amintire şi am ascuns-o într-un cufăr cu lacăt, pe care l-am aşezat în subsolul conştiinţei.
În zadar am luat aceste măsuri. Nu ştiu cum ai reuşit să evadezi şi să-mi acaparezi mintea din nou, făcându-mi dezordine printre idei, astfel încât să nu fiu în stare a te goni. Este ceva vicios, o dorinţă care o contrazice pe alta: cea de a te apropia şi cea de a te îndepărta. Încă nu am decis care dintre ele este mai puternică. Oare când voi înceta să-mi mai eclipsez concepţiile clare, echilibrate, datorită unor sentimente transparente?
Aşadar, iată-mă, încă o dată, în punctul zero al raţiunii. Atunci când îţi încalci promisiunile făcute propriului sine, pierzi totul ? Dacă da, înseamnă că deja am rămas singură în mijlocul nimicului. Totuşi, aştept să mi se aştearnă culori noi pe paletă şi să pot să o iau de la capăt. În fond, când nisipul s-a terminat, trebuie să întorci clepsidra, nu?
©Lorena Bălan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu